Acesta era titlul unei piese pe care ai fi auzit-o la fiecare post de radio dacă te urcai în vreo mașină acum 6 ani de zile. Toată lumea știa versurile cântecului Deliei, care a emoționat prin realitatea spuselor sale, multe dintre ele fiind folosite de larga audiență când se minunează de reușitele altora în dragoste sau alte domenii. Melodia a apărut în 2016, coincidental cu o schimbare importantă de poli ai puterii în fotbalul românesc.
Iar de atunci, FCSB se tot întreabă: ,, Ce are CFR și nu am eu?”. Pentru că în acea perioadă a început revirimentul ardelenilor, iar prăpastia dintre aceștia și urmăritoare se tot adâncește fără încetare, iar cei mai marcați de acest lucru sunt cei din anturajul clubului lui Becali, care nu reușesc să găsească resursele pentru a rămâne aproape de principala rivală, deși afișează extrem de multă nonșalanță și relaxare vis-a-vis de acest subiect în spațiul public.
Această întrebare sigur a reapărut pe buzele suporterilor roș-albaștri joi seară, când FCSB a încheiat în genunchi un sezon european rușinos, care a atins praguri din ce în ce mai inferioare ale echipei pretinzătoare de Cupa Campionilor Europeni, în timp ce la Cluj, echipa fanion a României din ultimii ani a mai consemnat un moment istoric, obținând o nouă calificare într-o primăvară europeană. Ce au ei și noi nu avem? Răspunsurile există. Un antrenor, în primul rând, unul cu competențe, care a câștigat trofee și care e obișnuit cu Europa și meciurile tari, are un sistem și o idee de joc aplicabilă și experiență vastă în domeniu. E adevărat, greu de lucrat cu el uneori și trebuie plătit bine, dar în ciuda jocului care te schingiuie, rezultatele vin și vorbesc. Apoi omogenitate la nivelul lotului. Jucătorii care sunt acolo și-au câștigat locul, se pliază pe cerințele tehnicianului și execută un plan așa cum li se cere. Au încredere din partea staff-ului și a conducerii, ca atare au și performanțe. Și până vara aceasta, aveau un buget și mai mare, care permitea ajustări potrivite cerințelor managerului și ale secunzilor, care erau stăpâni pe situație. În partea cealaltă?
Un patron băgăreț, cu o marionetă pe post de A1, pe care o ține acolo doar de ochii lumii. În ciuda nepriceperii sale, stăpânul continuă acest joc toxic, fiind sătul să aștepte și nedorind să ceară vreo opinie. Apoi un lot de fotbaliști derutați, mulți transferați după ureche, nu la cererea vreunui principal sau vreunui specialist de la club. Mutați de colo-colo și tineri fără măsură, aceștia sunt pierduți și nu dau randament. Iar colac peste pupăză, mai trebuie să înfrunte și criticile conducătorului, care învinuiește pe toată lumea în afară de propria persoană. În cele din urmă, facțiunea rămasă alături de club, care are pretenție de socios, amenință jucătorii constant și dorește un rol mai important în club. Asta deși exercită deja o presiune prea mare asupra unui club sufocat, format preopnderent din jucători tineri. Rezultatul? Tabloul unei ființe sugrumate, din care toată lumea vrea câte ceva, fără să lase loc pentru alții. Toți sunt decidenți, puțini stau pe margine. Și din păcate, nimeni nu (se) sesizează și continuă această pătimașă manieră de a distruge ceva ce odată unea atâția oameni.
Ce au ei? Deja știm răspunsul. Dar cum să conteze atât de tare ce au ei? Cum au reușit să scoată 6 puncte cu o echipă obișnuită cu grupele Champions League, iar ceilalți au fost bătuți 10-0 de niște pescari? Timp mai este pentru invidioși să afle răspunsul. Dar pentru asta, să nu aștepte încă o melodie de la Delia…
Break The Lines 