18 luni. Atât timp a trecut de la ultimul meci la care am asistat ca spectator. O amintire neplăcută, întrucât a fost înfrângerea României în fața Suediei la București, partidă care ne-a eliminat categoric din orice fel de calcul că putem ajunge la Mondial. Cât despre echipa de club, nu am mai mers la un joc din Octombrie 2019, când am luat parte la debutul lui Pițurcă în calitate de principal la Craiova. Pentru a înțelege mai bine cât timp a trecut de fapt de atunci, în perioada în care am urmărit confruntările Universității la televizor, Papură a fost numit și dat afară de 2 ori din Bănie, Bergodi a venit și și-a luat rămas bun, iar acum Ouzounidis este de aproape 3 luni în Bănie.
Deci, să spun că am fost entuziasmat pentru meciul de la Ploiești ar fi o jignire la ceea ce am simțit de fapt. Abia așteptam finala și mai important de atât, așteptam trofeul. O să fiu franc: sezonul actual nu a fost ce așteptam, iar play-offul a accentuat această senzație. Așa că o victorie ieri seară era imperativă. Odată ajuns la Stadionul Ilie Oană, am simțit nerăbdarea celor aproape 1500 de olteni care așteptau fluierul de start. Început bun pentru neutri, după două erori ale apărărilor ce anunțau spectacol și faptul că se va marca. Întâi Găman alunecă, iar pasa filtrantă a lui Nistor e fructificată cu eleganță de Ivan, în timp ce la cealaltă poartă Stahl depășește 2 adversari și scoate penalty, păcălindu-i pe Constantin și pe tușierul Octavian Șovre, aflat la ultimul meci din carieră. Găman, 1-1, minutul 17. Scorul pauzei, care în afară de câteva șuturi de la distanță nu prea putea fi modificat.
Repriza secundă. S-a lăsat întunericul și parcă și echipele s-au speriat de miza meciului. Astra a fost organizată, nu s-a complicat, iar Craiova a suferit împotriva unei astfel de formații, astfel cele mai importante ocazii au venit în urma fazelor fixe. Au urmat prelungirile, unde a fost cu adevărat spectacol.
Mai întâi a înscris Astra, care după o fază superbă a lui Vali Gheorghe a înscris prin Boa-Kane în minutul 93, moment în care rezervele Astrei au explodat. Parcă singuri împotriva tuturor, cei din tribună își încurajau coechipierii din teren, amintind de colegii de clasă în timpul concursurilor școlare. Însă bucuria a fost de scurtă durată, întrucât Nistor a marcat probabil cel mai frumos gol pe care l-am văzut vreodată pe viu. Pauză din nou, nimic nu s-a schimbat, dar parcă eram ceva mai fericit cu egalul ca înainte. Ultimele 15 minute au însemnat apogeul temerii mele legate de a încasa un gol pe final. Mingea parcă nu mai rămânea la noi, iar Astra părea că ușor ușor crește în meci. 113, Nistor centrează din dreapta, Popa sare sub minge, Screciu reia în poarta goală și spre surprinderea mea conducem. 420 de secunde de chin rămase. Nu mai avem posesia, Astra domină autoritar. 122, ultima fază, șut de la distanță al lui Balaure, Pigliacelli respinge în față, șut blocat, inima cât un purice. Se ridică fanionul. Off-side. Ușurare. Se termină meciul. Am câștigat Cupa.
O palidă consolare pentru ce s-a vrut la începutul anului. Dar la cum s-a desfășurat meciul și la cât de departe ne-am simțit de echipă în acest sezon, jucătorii și mai ales fanii îl merită. Îmi ofer compasiunea Astrei și îi felicit pentru evoluția de aseară și mă întreb unde ar fi ajuns această echipă dacă Niculae s-ar fi achitat de sarcinile contractuale. Până atunci, a fost seara Craiovei, pe care o așteaptă un sezon greu dacă se vor prezenta cu același lot de anul ăsta. Ne revedem la anul, împreună și sper să mergem tot înainte. Hai Universitatea !
Break The Lines 